miercuri, 25 aprilie 2012

Undeva la Palilula



Mă aud spunând: mi-ar plăcea să văd un Beckett sau un Ionesco fără ţipete româneşti. Un absurd din ăla, fără tuşe inutile. Cu dureri mimate în cutele din obraz. Ştiu însă: nu ar fi teatru, ci film.

Şi, de fapt, mă contrazic. Asta îmi place la teatru: exagerarea. Stânjeneala acordurilor false. Prezenţa.

Pippo Delbono, un regizor nebun care se dezbracă din când în când pe scenă, se explică riscând pateticul: "teatrul e nevoia de a urla un mesaj către umanitate".

Ce ai cu publicul, de ce îl chinui?, îl întreba cineva într-un interviu.
“Vreau să devină protagonist. Nu e în regulă să vină la teatru, să stea într-un fotoliu de catifea şi să privească drama altora. Trebuie el, spectatorul, să devină parte din dramă”.

Cum?
“Îi arăt o oglindă. Îl arăt în toată goliciunea lui”.

Am văzut un spectacol de-ale lui în 2008. A fost un abuz.



















Cine a văzut “Undeva la Palilula” înţelege acest început nefolositor. Nu pentru că Purcărete este un regizor de teatru care face film (deşi, explicaţia este necesară).

Pentru urlete şi viol.

Filmul te chinuie în mai multe straturi. E o tortură fină, inspirată, probabil, din conceptul duşurilor suedeze.

Actorii joacă prost, iar de majoritatea feţelor lor, ţi s-a acrit. Imaginea te bântuie (cei cu care am fost la film spuneau că Palilula poate fi redusă la o colecţie de tablouri). Scenele colcăie în ridicol şi în glume proaste. Coloana sonoră e nepotrivit de frumoasă. Te îneci într-o supradoză de citate cinematografice, referinţe, subtext, iar metaforele ţi se explică didactic. Scene inutile se repetă obositor, la limita plictisului. Plus: comunism, PCR, tovarăşe, Revoluţie, Ceauşescu, neamul nostru cel prost. Această românie urâtă, din care nu putem evada, pentru că, până la urmă, este plăcerea noastră vinovată şi fatală.

Şi, bineînţeles: se înjură, se urlă, totul e strident şi extrem de machiat, oamenii se murdăresc mâncând şi trebuie să le vezi dinţii stricaţi, sexul este ostentativ, până şi scaunele suferă de depravare. Nu există nici un colţ de normalitate în care să te poţi ascunde.

Dacă tragi linie, nu poate rezulta decât (încă) un delir inconsistent pur românesc, tolerat, cel mult, pe la începutul anilor 90.

Mi-a plăcut la nebunie. Aproape că l-am luat în braţe, cu Purcărete cu tot. Coşmar teatral în toată regula, nu mă puteam abţine să râd. E un film dezordonat, fără sens, anti-narativ, plin de mizerie.

Ca viaţa. Actori proşti, glume îngroşate, repetiţia absurdului, oboseală, derută. Cu momente de transcendenţă. Şi frumuseţe pe furate. Nu ţi se dă voie la universalitate. Eşti lipit de istorie, timp şi loc, prin repere care, pentru alţii (urmaşi, extratereştri, oameni din altă ţară) nu au nici un înţeles. De Palilula, care putea fi orice alt oraş din lume, dar e în România.

De ce ai vrea să ţi se mai spună asta încă o dată? De ce să te tot uiţi în oglinda lui Delbono şi să vezi acelaşi lucru?

Habar nu am, catarsisul, râsul de nervi, epuizarea urâţeniei. Că, pus în faţa goliciunii ăsteia obsedante, lipsa de sens începe să aibă gust. Nici nu contează. Îţi place, de fapt, e singura pe care o ai.



undevalapalilula.ro

joi, 8 septembrie 2011

Dialog cu un personaj imaginar

Pentru că îl caută de atâta timp, fără să îşi piardă speranţa, şi îl caută în acelaşi loc, deşi, în mod evident, acolo nu există nimic, m-am hotărât eu azi că trebuie să îl găsească.


E vorba de un om care îl întreabă stăruitor pe Google, de câţiva ani, în fiecare lună, despre un „dialog cu un personaj imaginar”. Ajunge la mine pe blog , nu ştiu ce vede, şi apoi se întoarce, consecvent, cu aceeaşi întrebare. Ca oamenii aceia care se întorc în locuri în care nu au găsit ceea ce căutau, doar pentru a-şi aminti unde vor să meargă.

- Dacă mi-ai spune cine eşti mi-ar fi mult mai uşor să merg mai departe!

- Aşa sunt oamenii: se îngroapa în mii de condiţii ca să le fie uşor. Şi de ce să nu le fie greu?

- Cred că a fost o greşeala de exprimare. Rectific: nu pot să merg mai departe fără ştiu cine eşti. Nu ştiu cum.

Necunoscutul are o faţă cu ochi, nas, gură, sprâncene.

- De ce vrei să-ţi spun cine sunt?

- Ca să ştiu ce culoare au ochii tăi, ce formă, dacă ştii să săruţi, să speli pe jos, să faci mâncare, ştii, chestii de-astea.

- Nu ştiu.

Eu din motive oarecare, genetice mai ales, mă enervez. Străinul începe.

- Stăteam pe o stradă pustie. Nu trecea nimeni pe acolo, nici măcar câinii vagabonzi sau pisicile moarte. Totul tăcea în jurul meu, eu ascultam cum îmi bate inima, cum imi curge sângele şi toate celelalte, eram atent cum functionam, în mai puţine cuvinte. Aveam mamă, cred, şi tată şi vecini şi fraţi, funcţionau toţi, dar nu trecea nici unul pe strada mea.

- Poate erai bolnav?

- Nu eram bolnav, ţi-am spus, funcţionam bine. Mâncam, îmi făceam în fiecare zi nevoile, miroseam când nu mă spălam, dormeam în fiecare noapte sau când îmi era somn, a doua zi mă trezeam, mă priveam, eram acelaşi. Mă ascultam să văd dacă a apărut vreo discrepanţă. Nimic. Totul era normal, nimeni nu trecea pe strada mea.

- Până când ce?

Devenisem nerăbdătoare.

- Da, la un moment dat trebuia. Altfel, înţelegi, în mine nu mai puteam să trăiesc. Ceva îmi anulase scopul mecanismului meu. Când mă sculam dimineaţa mi se părea josnică nevoia de-a mânca. Şi pe urmă, după ce mâncam mi se părea şi mai umilitor faptul că aşteptam să dau afară. Decât seara, când adormeam, mă mulţumea faptul că aşteptam într-un fel sau altul dimineaţa. Parcă mă ridica chestia, în ochii mei. Creşteam, într-un fel, fără să-mi dau seama.

- Te plictiseai.

- Mă simţeam inutil. Mecanismul meu atât de migălos construit funcţiona în gol. Aşteptasem ani şi nu venea nimeni.

- De ce voiai să vină cineva?

- Nici eu nu ştiu prea bine, era ideea de-a umple strada, de-a nu mai fi pustie, de-a mă iubi cineva. Nimeni.

Străinul deveni trist. Mi se făcu şi mie milă. Sau doar starea aia în care te simţi legat şi nu ştii de ce.

- N-ai făcut nimic?

- Ba da, într-o dimineaţă mi-am dat seama că aşa nu se mai putea. Am ieşit în stradă. Am început să o umplu cu paşii mei. Mă umpleam şi eu de o senzaţie de căldură care se numea fericire. După atâtea zile de umplut strada, am ieşit în oraş. Era gol. Eu eram singurul care-l putea salva, gândeam şi mergeam fără să-mi dau seama, pe orice stradă care mi se arăta, bucuros că sunt cel care trebuia să vină să mă iubească, până m-am pierdut. Acum nu mai ştiu care-i casa mea, nu mai ştiu unde este cel pe care trebuia să-l găsesc, ce-am devenit. Sunt omul care trece, ştiu, dar ce s-a întâmplat cu cel care aştepta? Mi-e atâta milă de el şi-l caut cu atâta disperare, uite, trece cineva – aş vrea să-i strig – vine pe stradă, în faţa casei tale, te-ar putea creşte, ţi-ar putea da mâna, am umple amândoi pustiul ăsta de oraş de care am trecut, o, Doamne, am trecut şi nu mai ştiu pe unde să o iau înapoi. Am umplut atâtea străzi ca să nu mai ştiu ce aşteptam. Ca să nu mai am unde să dorm şi să mă trezesc şi să am tată, mamă şi vecini care să nu vină niciodată la mine, dar care să fie ai mei şi să-i acuz că m-au făcut bolnav.

marți, 12 aprilie 2011

Aroganță

Treceam pe una din străzile acelea cu aer de rezervație a trecutului – le știți, case vechi, bătrâne în capot la fereastră, locuri în care parcă nu se întâmplă nimic – încercate, pe alocuri, și de autosuficiența prezentului – un salon cosmetic cu nume de restaurant, o trattorie ornată cu 4*4 - și printre toate acestea, pe o fereastră cu perdea din dantelă, scria arogant Tocilărie. Dacă nu aș fi fost în taxi, m-aș fi dus să văd dacă era deschis.

L-aș fi întrebat pe omul de acolo câte sute de ani are. Și ce e aia tocilărie. Și dacă pe planeta lui primesc vizitatori.

marți, 22 martie 2011

De cand esti galaxie?

Pentru ca tot se mai cereau pe aici discutii de mess, uite ca a aterizat una.

eu

de cand esti galaxie?

alin

eu? pai imi plac galaxiile

is demult galaxie

eu

eu acum te vad

alin

de vreo luna

eu

azi de exemplu nu te arata galaxie

alin

i dunno why

eu

hm.

ciudat

si ce galaxie e aia?

alin

e milky wayu dar pe invert in photoshop

da e dragut

ma simt asa spatial

dr who like

bine totul vine de la o noapte cand am fumat mult si ascultat sigur ros si am intrat pe hubble

si am realizat brusc micimea lucrurilor

eu

a, vezi, stiam eu ca e o poveste

alin

nu-i negru ca-n startrek si din cand in cand cate ceva colorat

e plin tot numa de culori

eu

in star trek nu era numai negru

nu calomnia capodopere

de fata cu mine

alin

tre sa fie super haios sa zbori printre d-astea

pai era cand calatoreau ei alandala

cand ajungeau undeva se colora

cand iti arata nava de-afara e negru cu luminite

inteleg ca nu vroiau sa li se umple ecranu cu galaxii.. da defapt asa e. plin plin plin

eu

nu imi dau seama daca in spatiu mi-ar mai fi rau de zbor

ca nu as mai avea unde sa cad

ma gandesc

si, ce ar vrea sa spuna galaxia, daca ar putea vorbi?

uite, acum e sansa ei

alin is typing...

alin

unde plecati toti?

cu ghilimelele de rigoare

"unde plecati toti?"

eu

cred ca cu intrebarea asta ai incuiat toata umanitatea

si extraterestrii plapanzi

alin

pai am dezvoltat in seara aia o intreaga teorie

nu ne cauta nime, nu ca nu sunt alieni pe undeva, dar e imposibil sa gasesti ceva

si distante prea mari sa vina asa des

tata ziua tunguska roswell piramide padurea baciu prostii

e prea des pt oricine. sa vezi ce? ca suntem tot oligofreni?

eu

eu cred ca ne cauta

asa cum ii cautam si noi

alin

so, am dedus io ca daca au venit or fi venit candva, poate or mai veni si cam atat. mai simplu e sa cred ca ne vizitam singuri in trecut

tu daca ai invata sa zicem sa benduiesti spatiu-timpu ce ai face prima data? cum ai testa?

cautand alandala in univers o rasa noua?

sau incercand pe propria-ti casa si mergand in trecut?

eu

da!

alin

creca suntem cam acolo

eu

as cauta o rasa noua

nu m-as duce in evul mediu

sau in pesteri

alin

nu fara sa testezi jucaria de sute de ori first

eu

poate in viitor, un pic

alin

eu creca asta se intampla. fac sens si rapirile de exista

hai sa vedem cum dracu traiam, ni ce misto aveam stomac pe vremuri

weird stuff

e destul poza aia si gata intelegi hugenessu

eu

eu m-as duce sa caut

alin

unde? think about it

eu

pai daca tot benduim spatiu si timp

in salturi

alin

da

dar

pana cand

in jur avem 40 de milioane de ani lumina parca

daca imi amintesc bine

atat a vazut hubbleul

in 2012 incearca sa vada si mai mult

dupa astia 40 de milioane de ani nu se mai vede nimic

e gol

se vede ce au numit astia "lumina unui univers anterior"

niste pete colorate

bun. acu gandindu-ne ca de cand scrijelim ceva pe pereti avem vo cateva mii de ani. cu indulgenta dau 10 000

eu

dar daca tot benduim timp

il pliem si pe ala lumina

poc

alin

acu think about it. ai 10 000 de ani sa cercetezi 40 de milioane de jur imprejur (cat vedem pana acum) si sa gasesti ceva

dar inca n-am ajuns la benduire oricum

so it's very unlikely

eu

pai tu te impiedici de realitate acum

si esti o galaxie

really

esti o galaxie contradictorie

alin

nuuuu

ca vreau sa fie sa apara sa ne miscam etc

dar

hugenessu andra. hugenessu ne omoara

si toti fug alandala si dau unii in altii

eu

pai asta e farmecul

de la hugenessu si singuratatea care e, dar ar putea sa nu fie (din cauza hugenessului)

si fuga

si alandala

altfel, cum iti inchipui universul?

alin

pai mi-l inchipui corect

se pare

eu: un apartament de 2 camere in care merg toti doi cate doi, tinandu-se de mana, in rand

infinitul iti da singuratatea aia ultima

care iti da si posibilitatea

ha. o gluma dintr-un serial de aseara

cica: cum poti sa vezi tu mereu jumatatea plina cand nici macar nu ai pahar?

cam asta e concluzia mea

nu avem pahar

dar eu vad partea plina si tu aia care nu exista

alin

io ziceam asta: oare au si altii zodii? ar fi simpatic

uite, n-am vazut episod sf cu extraterestrii astrologi si superstitiosi

creca e cazu

eu am tot timpul pahar

!

nush dc e plin sau nu

ca aici se schimba

dar vad paharu, limita

Si apoi ne-am inchis laptopurile si am incalecat.

A, si galaxia:

luni, 14 februarie 2011

Loading

E chestia aia: când se face liniște, în sensul că nu mai știi, aștepți. Primul cuvânt, prima femeie cu pelerină roșie care zâmbește pe stradă, prima zi în care pe cer va apărea Saturnul fără telescop, primul gând care, la finalul lui, are sens, spre deosebire de celelalte.

(De aceea internetul a creat StumbleUpon și părinții ne-au învățat să citim. Ca să fie mai ușor).

Sunt momente în care te blochezi. (Mă refer la acelea gratuite, fără imbold exterior). Și atunci, după câteva momente de vid (nimicul se măsoară în secunde am impresia), te rostogolești. Apar copacii de la marginea drumului, o cămilă cu un turist ascuns între cocoașe și celelalte extensii ale simțurilor.

Ah.

(La mine, primul cuvânt este mereu e).

marți, 8 februarie 2011

Octopui și savanți albaștri

Cu știința în referințele popculturale e așa: are nevoie de o putere extraterestră, o catastrofă inimaginabilă sau semne apocaliptice cu păsări moarte pentru a ieși din laboratoare și a fi luată în seamă de Hollywood.


Așa că, înainte să răspund la leapșa lui Mihnea, mă opresc pentru a sublinia că filmele și serialele cu știință metamorfozată nu trebuie judecate - nici de cercetători, nici de criticii de film. Aceste hibride sensibile au nevoie de încurajare și nu se pot supune regulilor comun folosite vizavi de frații lor cinematografici. Imaginația - susținută de logică sau împiedicată de firul ei - poate fi de multe ori ridicolă. Tocmai de aceea, puținii curajoși au nevoie de susținere.


Cel mai bun actor într-un rol de savant


Când oamenii de știință își fac loc pe ecrane, ei trebuie să poarte ochelari și să sufere de o formă ușoară de autism. Specia lor trebuie recunoscută și identificată de la distanță (pentru claritatea firului narativ). Și, dacă extratereștrii au uniforme și capetele la fel de mari, cercetătorii primesc, în schimb, ca însemne reflectorizante, ochelari, sacouri maro și tunsori demodate.

Sunt și unii care se pot camufla destul de bine sub slăbiciunile omenești, în ciuda inteligenței care îi persecută. E vorba de oamenii de știință răi, care vor să conducă lumea în singurătate, după ce elimină populațiile aferente. Ei nu poartă niciodată ochelari.

La graniță, există câteva nume pe care le-aș pune pe lista nominalizaților.

Gaius Baltar
, omul de știință cu accent britanic din Battlestar Galactica (deși s-a născut pe o planetă unde nu există nici o Anglie). În afara numelui care merită premiat măcar cu o leapșă, personajul mai are și un traseu încărcat cu epifanii: după ce ajută să distrugă, accidental, o civilizație, devine președinte corupt, paria, guru spiritual, nebun, trădător de navă, profet. Printre replicile lui s-a pierdut (nu mai știu în ce sezon) și următoarea: What will we do? Spiral endlessly through the heavens until humanity itself comes to a close?

*Greu de găsit o scenă reprezentativă pe Youtube, pentru că, se pare, cercetătorul BSG este o muză inepuizabilă pentru melodii proaste. O mostră cu Gaius, aici.

Flash Forward are mai mulți cercetători – majoritatea cu accent, de asemenea, – desenați, tot în trendul ultimilor ani, cu mai multe umbre psihologice (Cei buni au slăbiciuni, cei răi au urme de umanitate). Printre nominalizați - Lloyd Simcoe, Simon Campos și Dyson Frost. Trecut prin Stăpânul inelelor și Lost, Simon e cel mai colorat. Plus că reușește să seducă femei cu teoria pisicii lui Schrodinger. Ceea ce, la Hollywood, este un pic complicat. E vie sau e moartă? (Mai jos, dublat într-o italiană generoasă)



Dr. Manhattan nu poate lipsi de pe această listă pentru că, tocmai, este omniprezent. El constituie și savantul și produsul nedumerit al experimentului. Un produs albastru, multiplu, care încalcă barierele spațiului și ale timpului. Cu o replică pe care numai un gigant trist autoexilat pe Marte o poate avea: I am tired of Earth.



Câștigător: Gaius Baltar. Pentru că este un anti-erou chinuit imprevizibil de scenariștii de la Hollywood. Și pentru că are halucinații cu cyloni blonzi, îmbrăcați în roșu.

Cel mai bun proiect știintific

Este, bineînțeles, apariția Enterprise. Chiar dacă asta s-a întâmplat demult. De ce? Pentru că a mers acolo unde nu a mai ajuns nimeni. Boldly



(În 1976, prima navetă creată de NASA trebuia să se numească Constitution. Casa Albă a cerut schimbarea numelui în Enterprise, după numele navei din Star Trek).

Cel mai bun laborator

Acolo unde apare un laborator, știi că va urma un ceva modificat genetic cu destin clar: să uimească oamenii obișnuiți, să îi scoată din contextul comfortabil, ca la final să le întărească filosofii uitate despre bine, rău, viață, dragoste și supraviețuire.

Dacă nu reușesc toate astea, măcar să te facă să râzi.

Better off Ted este un sitcom care a murit prematur și nemeritat. Dar, în puținele episoade care au evadat pe televizoare, din laboratorul lui Phil și Lem au apărut câteva idei promițătoare. Octopuiul, de exemplu. Sau biocomputerul care s-a îmbolnăvit de ulcer. Sau dovleacul armat.



Premiu de consolare pentru niște cercetători funk, scoși de la TV, pe motive de costuri.

Zmeura de stiință

Nu există. Toate au rostul lor :P

miercuri, 20 octombrie 2010

Eroare în matrix

Mi se pare că cei care caută lucruri pe internet au feţe de drumeţi de prin 1800, iar opririle lor pe anumite site-uri (bineînţeles, fără legătură cu scopul virtual cu care porniseră în călătorie) sunt ca înnoptările la un han întâlnit în mijlocul pădurii. Aşa cum se întâmplă în cărţi şi în filme, acesta poate fi deţinut de bătrâne vrăjitoare care fură vieţile clienţilor, populat de cowboy cu pălării de clovn, ascunzătoare pentru ucigaşi blânzi, adăpost al filosofilor anorexici (cc Tabucchi), buclă temporală cu aură roz, poarta pentru universuri mici şi paralele şi alte lucruri pe care nu le ştim pentru că nu le-am descoperit încă sau, dacă le-am descoperit, le-am uitat din cauza altora.

În aceeaşi ordine de idei, întotdeauna mi-au stârnit invidia oamenii care merg hotărât înainte. Care nu se sfiesc să se repete. Unul dintre ei a ajuns aici, în mai multe rânduri, căutând şi întrebând după:

personaj imaginar care a venit de pe marte schemă

interviu cu un personaj imaginar venit de pe marte

scheme de interviu pentru un personaj imaginar, intors cu putin timp in urma dupa o calatorie

dialog cu un personaj imaginar venit cu putin timp in urma de pe marte

dialog intre un personaj imaginar intors de pe marte

intrebari si raspunsuri dintr-o calatorie pe marte personaj imaginar, intors cu putin timp in urma


Mă tot gândesc, de când i-am văzut zbuciumul, unde voia de fapt să ajungă. Care era destinaţia finală de la care a fost deturnat în incinta mea turistică. Îmi imaginez că trebuie să fi spus, când a intrat: dacă sunteţi amabili, sunt în întârziere, daţi-vă puţin jos de pe tavan şi spuneţi-mi cât este ceasul.

Nu mă pot abţine să mai adaug câteva destinaţii căutate, pe orbita cărora a stat, câteva secunde, şi locul de faţă:

dacă viaţa este ceva ce poate fi negat, atunci scrisul este cu siguranţă o negaţie, una dintre cele mai subtile şi perfide negaţii ale vieţii

trebuie să găseşti măcar ceva pentru care merită să mori

calatorii in timp subconstient

binele invinge

Tot la căutări, a venit şi: suflet imaginar andra.

Merită să ai blog doar pentru asta.