Mă aud spunând: mi-ar plăcea să văd un Beckett sau un Ionesco fără ţipete româneşti. Un absurd din ăla, fără tuşe inutile. Cu dureri mimate în cutele din obraz. Ştiu însă: nu ar fi teatru, ci film.
Şi, de fapt, mă contrazic. Asta îmi place la teatru: exagerarea. Stânjeneala acordurilor false. Prezenţa.
Pippo Delbono, un regizor nebun care se dezbracă din când în când pe scenă, se explică riscând pateticul: "teatrul e nevoia de a urla un mesaj către umanitate".
Ce ai cu publicul, de ce îl chinui?, îl întreba cineva într-un interviu.
“Vreau să devină protagonist. Nu e în regulă să vină la teatru, să stea într-un fotoliu de catifea şi să privească drama altora. Trebuie el, spectatorul, să devină parte din dramă”.
Cum?
“Îi arăt o oglindă. Îl arăt în toată goliciunea lui”.
Am văzut un spectacol de-ale lui în 2008. A fost un abuz.
Cine a văzut “Undeva la Palilula” înţelege acest început nefolositor. Nu pentru că Purcărete este un regizor de teatru care face film (deşi, explicaţia este necesară).
Pentru urlete şi viol.
Filmul te chinuie în mai multe straturi. E o tortură fină, inspirată, probabil, din conceptul duşurilor suedeze.
Actorii joacă prost, iar de majoritatea feţelor lor, ţi s-a acrit. Imaginea te bântuie (cei cu care am fost la film spuneau că Palilula poate fi redusă la o colecţie de tablouri). Scenele colcăie în ridicol şi în glume proaste. Coloana sonoră e nepotrivit de frumoasă. Te îneci într-o supradoză de citate cinematografice, referinţe, subtext, iar metaforele ţi se explică didactic. Scene inutile se repetă obositor, la limita plictisului. Plus: comunism, PCR, tovarăşe, Revoluţie, Ceauşescu, neamul nostru cel prost. Această românie urâtă, din care nu putem evada, pentru că, până la urmă, este plăcerea noastră vinovată şi fatală.
Şi, bineînţeles: se înjură, se urlă, totul e strident şi extrem de machiat, oamenii se murdăresc mâncând şi trebuie să le vezi dinţii stricaţi, sexul este ostentativ, până şi scaunele suferă de depravare. Nu există nici un colţ de normalitate în care să te poţi ascunde.
Dacă tragi linie, nu poate rezulta decât (încă) un delir inconsistent pur românesc, tolerat, cel mult, pe la începutul anilor 90.
Mi-a plăcut la nebunie. Aproape că l-am luat în braţe, cu Purcărete cu tot. Coşmar teatral în toată regula, nu mă puteam abţine să râd. E un film dezordonat, fără sens, anti-narativ, plin de mizerie.
Ca viaţa. Actori proşti, glume îngroşate, repetiţia absurdului, oboseală, derută. Cu momente de transcendenţă. Şi frumuseţe pe furate. Nu ţi se dă voie la universalitate. Eşti lipit de istorie, timp şi loc, prin repere care, pentru alţii (urmaşi, extratereştri, oameni din altă ţară) nu au nici un înţeles. De Palilula, care putea fi orice alt oraş din lume, dar e în România.
De ce ai vrea să ţi se mai spună asta încă o dată? De ce să te tot uiţi în oglinda lui Delbono şi să vezi acelaşi lucru?
Habar nu am, catarsisul, râsul de nervi, epuizarea urâţeniei. Că, pus în faţa goliciunii ăsteia obsedante, lipsa de sens începe să aibă gust. Nici nu contează. Îţi place, de fapt, e singura pe care o ai.
 |
| undevalapalilula.ro |
